Am terminat sociologia. 🙂 Nu m-am înscris apoi la un master, pentru că încă aveam îndoieli cu privire la drumul pe care aș vrea să îl urmez. În continuare le am, sunt firești la vârsta la care mă aflu. Dar cum altfel poți afla ce-ți place, dacă nu făcând propriu-zis ceva? Așa am ajuns la primul meu internship, iar după 4 luni pot spune că primul job nu este balaurul pe care mi-l imaginam.
Eu vs frica
Eram teribil de speriată să încep, îmi era frică de un colectiv nou, de colegi noi, de un mediu față de care mă simțeam complet străină. Și odată cu aceste temeri, resimțeam și presiunea de a-mi începe viața de adult. Nici firea mea introvertită nu mi-a fost de mare ajutor.
Am primit însă oportunitatea de a începe un internship aici, oportunitate vis-a-vis de care sunt foarte recunoscătoare. Mereu mi s-a spus să îmi ies din zona de comfort, să încerc lucruri noi, chiar dacă mă sperie. Știți vorba aceea, “așa evoluăm”. La nivel rațional sunt total de acord cu zicala, dar mereu când m-am lovit de ea a trezit în mine o disonanță cognitivă conform căreia trebuia să îmi justific gândurile care mă țineau în loc. De ce am început să mă simt din ce în ce mai deprimată? Pentru că simțeam că nu fac nimic cu viața mea, pentru că tot auzeam de la ai mei că trebuie să intru și eu în rândul adulților, să mă angajez undeva, să am și eu banii mei. De ce fugeam de angajare? Și acum ne întoarcem iar la frică; un ciclu destul de toxic, din care mă bucur nespus că am ieșit.
1-0 eu
Frica legată de un mediu toxic de lucru a dispărut când mi-am cunoscut colegii, unii dintre ei devenindu-mi chiar prieteni într-un timp destul de scurt, zic eu.
Frica legată de neștiință, de a greși sau de a te simți alienat au dispărut și ele. Multe lucruri îmi erau străine, venind din cu totul alt domeniu, dar mereu m-am simțit încurajată să pun întrebări și, credeți-mă, am făcut-o destul de des și încă o fac.
A început ca un exercițiu, astăzi câteva postări, mâine câteva texte mai complexe, în care ușor-ușor am început să îmi las amprenta. Și e un sentiment tare simpatic. M-am întâlnit și cu pasiuni mai vechi, pentru că munca în PR implică mult reasearch. Un lucru care nu mi-a fost niciodată comod, însă, a fost să îmi spun perspectiva cu voce tare, să mă fac auzită, să pot adăuga un plus de valoare cu ideile mele.
Asta încerc să învăț acum, ghidată și încurajată fiind de colegele cu care lucrez. Baby steps.
Și acum, încotro?
Acum mă bucur de experiența pe care mi-o oferă parcurgerea acestui internship (research, creativitate, postări, community management, evenimente etc.). Încerc să mă gândesc mai puțin la menirea mea propriu-zisă și mai mult la lucrurile care îmi aduc plăcere la munca pe care o fac acum. Chiar și cea mai mică plăcere, din cea mai mică părticică a unui task.
Arina, 23 de ani, absolventă facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București
